ORFANII – Cap. I: Prin Țara Nimănui – VI

ORFANII

CAPITOLUL I

CU 40 DE ANI ÎN URMĂ…

Prin Țara Nimănui.

VI.

*

„.. Și bătrânul, s-a oprit, lăsând un oftat care avea să-i contureze clipa deznădejdii. Era marcat de anii binecuvântării, împărtășind.. dincolo de tristețea-i evidentă, sentimentul de a fi Uman. A fi Uman, într-o lume în care Umanitatea însăși, era în pericolul nimicirii, – deznădejdea sa fiindu-i covârșitoare, privind chipul copilașului care-i sorbea fiecare cuvințel, de parcă însuși sufletul lui căuta să se hrănească din lumina înțelepciunii.

O lacrimă, i se prelinse bătrânului, pe obraz, căutând acea privire nevinovată care părea să-l întrebe: pentru ce m-am născut? – iar el, împovărat de ani, recunoștea încă de dinainte, primele semne ale schimbării. Știa, bătrânul, ceea ce avea să îndure sărmanul copilaș. Recunoștea incapacitatea sa de a-l ajuta, mai mult decât îi fuse dat, povățuindu-l. Recunoștea neputința sa de a-l ocroti de-a lungul vieții care așternându-i-se dinainte, avea să-l poarte pe drumul împovărâtor al descoperirii Realității. Cruzimea fără de margine a acestei lumi, care avea să-i schimbe viața, pentru totdeauna, marcându-l drept o altă victimă, supusă traumelor destinului.

Copilul privi către părul încărunțit de trecerea anilor, zâmbind la firișoarele lunguiețe care prinseră adierea vântului într-un zburdalnic răsfăț, fluturând; întinse mânuța, surprinzând picătura de viață amestecându-se cu ridurile feței uscăcioase, cu tonuri roșietice pe alocuri, îmbrăcându-i pomeții ca o mantie; nu putea să distingă decât frăgezimea acesteia care se risipi numaidecât printre mânuțele care cuprinseră o perlă a suferinței.

Bătrânul, zâmbi, prefăcându-se că-i mușcă degețelele cutezânde care-i cercetaseră murmurul izvoarelor vieții, împletindu-se chicotirii celui scăldându-se în drăgălășenie…”

[ … ]

• Va urma…

2008 /  2019-2021 /  2023+ ©Th3Mirr0r

ENGLISH  VERSION – In translation/adaptation

THE ORPHANS

CHAPTER I

“40 YEARS AGO”

Through No Man’s Land.

VI.

“.. And the old man, stopped speaking, letting out a sigh that would outline his moment of despair. He was marked by those years of blessing, still sharing.. beyond his obvious sadness, the feeling of being Humane. To be Humane, in a world where Humanity itself was in danger of annihilation, – his despair being the more overwhelming, as looking down at the face of this child who was sipping his every word, as if his very soul was seeking to feed on the light of wisdom.

A tear rolled down the old man’s cheek, looking for that innocent look that seemed to ask him: what was I born for? – and he, yet so burdened by years that have passed like butterfly, in a glimpse, recognized even before, the first signs of change. He knew, the old man, what the poor child would have to endure. He recognized his inability to help him, more than he had been given, by scolding him. He recognized his inability to protect him throughout the life that lay before him, on a different track which would carry him on the burdensome path of discovering Reality. The boundless cruelty of this world, which would change his life forever, marking him as another victim, subject to the traumas of fate.

The child looked at the gray hair witnessing the aging, smiling at the long strands that caught the breeze in a wild treat, fluttering; he stretched out his tiny hand, catching the drop of life mixing with the wrinkles of the dry face, with reddish tones in places, along dressing his cheekbones like a cloak; he could only distinguish that tenderness which immediately dissipated between the fingers that had embraced a pearl of suffering in a sparkle.

The old man smiled, pretending to bite the itchy fingers that had probed the murmur of the springs of life, intertwining with the giggles of the one bathing in gracefulness…”

[ … ]

• Will be continued…

2008 /  2019-2021 /  2023+ ©Th3Mirr0r